Familia care semăna cu noi

Era o familie de patru oameni, dintre care unul nu vorbea. Tatăl, mama, băiatul de doisprezece ani, fetița de șapte. Fetița nu vorbea, sau, mai exact, vorbea acasă, dar doar cu fratele. În rest, nu vorbea la școală, nu vorbea cu mine, nu vorbea cu nimeni din afara casei. Mutism selectiv. Așa se numește în manualele de psihiatrie. Un nume oarecum tehnic pentru ceva care, în cabinetul meu, arăta foarte simplu. O fetiță de șapte ani care se uita la mine cu ochi mari și aștepta ca eu să rezolv ceva ce nu fusese spus.

Părinții veneau în alternanță. La fiecare săptămână, alt părinte. Era prima regulă pe care mi-au impus-o. A doua: nu trebuie să se afle ce vorbim. A treia, niciodată spusă cu glas tare, dar evidentă din primul minut. Fiecare voia să fiu de partea lui.

Am lucrat cu această familie timp de nouă luni. Cele mai grele nouă luni din practica mea de până atunci. Suferințele lor nu erau mai mari decât altele. Dar, de fiecare dată când intra unul dintre ei în cabinet, citeam în ochii lor o singură întrebare. Doar una conta. Iar ea suna așa: Ai înțeles, în sfârșit, cine are dreptate?

Vă rog să mă urmăriți cu această familie în minte. Pentru că, în lunile în care lucram cu ei, am început să recunosc, în dinamica lor, ceva ce văzusem deja de multe ori în alte locuri. În interviurile politicienilor. În discuțiile dintre asociațiile profesionale. În felul în care vorbeau colegii mei despre alte școli de psihoterapie. În felul în care, uneori, vorbeam și eu.

Familia T. funcționa ca o breaslă.

Triangularea

Murray Bowen, psihiatrul american care a fundamentat terapia sistemică în anii ’60, observase că în familiile cu un nivel ridicat de anxietate apare, aproape întotdeauna, o dinamică pe care a numit-o triangulare. Atunci când doi membri ai familiei nu pot tolera tensiunea dintre ei, ei introduc un al treilea în relație. Al treilea poate fi un copil, un terapeut, o boală, un secret. Funcția lui este să absoarbă o parte din tensiune.

În familia T., al treilea era fetița. Cu cât părinții se îndepărtau mai mult unul de celălalt, cu atât prezența ei devenea mai centrală. Cu cât prezența ei era mai centrală, cu atât tăcea mai mult. Mama era convinsă că tatăl era prea sever. Tatăl era convins că mama era prea protectoare. Mama spunea: dacă i-ai fi vorbit cu mai multă blândețe acum doi ani, nu am fi ajuns aici. Tatăl spunea: dacă nu ai fi acoperit-o tu de fiecare dată, ar fi învățat să se descurce. Mama: el este problema. Tatăl: ea este problema. Băiatul, când îl întrebam, ridica din umeri și spunea că lui îi e bine. Fetița se uita la perete.

Regula nescrisă din familia ei era simplă. Nu ai voie să fii de partea ambilor părinți. Trebuie să alegi. Iar dacă nu poți alege, trebuie să taci.

Schimbarea reală a venit abia atunci când am refuzat să mai joc rolul pe care fiecare părinte încerca să mi-l atribuie. Eu eram, în mintea lor, arbitrul. Cel care urma să stabilească, în sfârșit, cine are dreptate. Săptămână după săptămână, refuzam. În luna a șaptea, fetița a început să vorbească.

Breasla

Înlocuiți, în paragrafele de mai sus, familia cu o breaslă profesională. Înlocuiți părinții cu specialiști. Înlocuiți copilul tăcut cu clientul, cu copilul care vine la cabinet, cu părintele care caută ajutor și nu îl găsește.

Veți vedea că nimic nu se schimbă.

În breslele care sunt disfuncționale există specialiști care vor să aibă dreptate mai mult decât vor să ajute. Există școli de gândire care nu se vorbesc între ele. Există asociații profesionale care se luptă pentru influență. Există specialiști seniori care nu îi învață pe juniori, ci îi controlează. Există colegi care țin informația la piept, în loc să o împartă. Există cabinete care funcționează ca insule, fără supervizare, fără intervizare, fără oglinzile pe care ni le pun colegii unii altora..

Iar undeva, în mijlocul acestui peisaj, există foarte mulți oameni care nu vorbesc. Clienți care nu au cuvinte ca să spună că ceva nu e în regulă. Copii care nu sunt întrebați niciodată ce vor ei. Părinți care vin la specialist și pleacă cu sentimentul că au fost judecați. Oameni vulnerabili care nu au limbajul, sau curajul, sau resursele să spună: această breaslă nu mă servește. Specialiști prinși, ei înșiși în astfel în conflictele din jurul lor.

Tăcerea lor nu este un simpton, ci istețimea părții din interiorul lor care s-a prins. S-a prins ce are de făcut. Știe că asta este singura cale rămasă neutră într-un teritoriu de război pe care nu și l-au dorit niciodată.

O oră

Nu toate breslele sunt disfuncționale. Și, chiar și în breslele care sunt disfuncționale, există oameni care funcționează bine.

Anul trecut am primit o invitație neașteptată. Cineva de la o școală de psihoterapie diferită de a mea m-a contactat și mi-a propus să particip la un podcast pe care îl produceau. Tema era profesională. Știau de la început că vin dintr-o altă asociație de formare, dar ne lega modalitatea de psihoterapie asociațiilor noastre. Psihtoerapie integrativă.

Am acceptat. Am ajuns la înregistrare cu o bucurie nespusă că putem colabora, în loc să ne uităm lung unii la ceilalți. Pentru că, în viața profesională, contactele între școli de psihoterapie diferite nu sunt întotdeauna ușoare. Există diferențe teoretice. Există istorii instituționale. Există momente în care diferențele de școală ajung, fără să vrem, să fie discutate ca și cum ar fi diferențe de calitate.

Am vorbit o oră plină. Despre cazuri. Despre formare. Despre etică. Am avut, de la primul minut până la ultimul, un limbaj comun și o înțelegere comună. A fost o oră de gândit împreună. Cu finețe, cu curiozitate, cu un fel de bucurie pe care nu o asociasem, până atunci, cu munca profesională. Am plecat de acolo cu sentimentul că, vreme de câteva ore, văzusem ce ar putea fi această meserie dacă am ține-o cu toții împreună. Și mi-am dat seama, cu o tristețe acută, că această experiență, care ar trebui să fie norma, este excepția.

Sămânța

În luna a noua, familia T. a încheiat terapia. Fetița vorbea. Părinții veneau tot separat, dar învățaseră să vină separat fără ca asta să însemne că eu trebuie să decid cine are dreptate. Acasă, conflictele dintre ei continuau, dar părinții învățaseră să nu le mai treacă prin fetiță. Învățaseră o formă nouă de conflict, în care aveau voie să existe amândoi. Iar fetița să nu mai fie nevoită să aleagă între ei. Atunci când au înțeles că nimeni nu va decide vreodată cine are dreptate, au început, foarte lent, să trăiască cu această idee. Și au descoperit că viața continuă. Imperfect. Tensionat. Dar real.

În breslele noastre, în instituțiile noastre, în sistemele care ne reglementează, există nevoie de oameni care refuză să joace jocul disfuncției. Nu eroi. Nu salvatori. Oameni care, săptămână după săptămână, refuză să trianguleze. Care insistă, blând și clar, că oamenii vulnerabili merită să fie auziți. Că vocea celui mai mic dintre noi este la fel de importantă ca a celui mai mare.

Vor exista, în lunile și anii care vin, momente în care arhitectura invizibilă a vieții noastre profesionale va fi pusă în discuție. Vor exista voci care vor cere ca regulile să fie scrise altfel. Vor exista voci care vor cere ca regulile să rămână cum sunt. Acestea sunt momentele în care breslele, ca și familiile, fie evoluează, fie se închid și mai mult.

Nu am, în acest moment, o concluzie să vă propun. Doar o întrebare, pe care v-o las să o duceți cu voi: în breasla din care faceți parte, în familia din care faceți parte, în comunitatea din care faceți parte, cine este fetița de șapte ani care tace? Și cine, dintre adulții din jur, ar putea să refuze, săptămână după săptămână, să trianguleze?

Plantez o sămânță.