Trei săli de așteptare

Un articol de Diana Vijulie

Într-un oraș oarecare, în același moment, trei oameni stau pe scaune și așteaptă. Niciunul nu știe, cu adevărat, de ce a ajuns acolo unde a ajuns.

Primul e într-o clinică. Pe perete, diplome înrămate, un poster cu anatomia creierului, un tensiometru pe suport metalic lângă ușă. Scaunele sunt tapițate în albastru și fixate în podea, ca la urgențe. Omul de pe scaun a dormit prost trei luni. A slăbit fără să vrea. Dimineața se trezește cu o greutate în piept pe care n-o poate numi și care, până nu demult, trecea pe la prânz. De câteva săptămâni nu mai trece. Parcă deloc. Medicul de familie i-a spus să meargă la psihiatru. A ezitat, fiindcă acel cuvânt îl punea într-o categorie în care nu voia să fie. Până la urmă a venit. Acum se uită la podea.

Al doilea e într-un cabinet cu lumină rece și un birou mare între el și specialist. Pe birou, câteva formulare, un stilou, un dosar gol. Pe un raft, cutii cu teste – seturi de cărți, fișe laminate, protocoale cu titluri tehnice pe cotor. Omul acesta și-a adus propriul dosar într-o pungă de plastic: rezultate de la școală, o scrisoare de la diriginte, fișe medicale. Fiul lui nu se mai poate concentra. Ia note proaste, deși e inteligent. Profesorii spun că e „în lumea lui”. Cineva a sugerat că ar putea fi ADHD. Tatăl vrea un răspuns; ceva scris, cu ștampilă, ceva ce poate duce înapoi la școală și la medic și care să spună, în sfârșit, ceva clar.

Al treilea e într-un spațiu cald, care arată ca un acasă. Două fotolii față în față, o cutie de șervețele pe măsuță de lângp, o fereastră cu jaluzele trase pe jumătate, cu perdele albe si draperii bogate. O bibliotecă mare pe perete, cu titluri pe care le recunoaște pe jumătate – ba, stai, unul îl recunoaște bine. Yalom.Îl citise și el, cu ani în urmă, când prietenii care mergeau la terapie treceau prin Yalom ca printr-un ritual de inițiere. Rămăsese cu sentimentul că înțelege ceva important despre condiția umană, fără să știe ce să facă cu acea înțelegere. Poate de asta e aici, se gândește – înțelegerea, singură, nu ajunge. Știe doar că de zece ani repetă același tipar: intră într-o relație, se atașează prea repede, se face mic, iese rănit. Și se trezește mereu în același punct mort. A rămas fără idei. Nu știe ce să spună primul.

Trei uși. Din afară, arată aproape la fel. Pe ele scrie, uneori, același lucru.

Ușa celui dintâi se deschide și intră psihiatrul. Poartă halat alb, dar descheiat, ca și cum ar fi uitat că îl are pe el. Se așază, deschide dosarul, ridică privirea. Nu zâmbește larg, nu face neapărat conversație. Întreabă despre somn. Apoi despre apetit. Vocea lui e neutră, nu rece. E neutralitatea pe care ți-o dorești când ești în pragul unei urgențe și nu vrei să fii consolat, ci văzut cu profesionalism.

Psihiatrul e medic: șase ani de facultate, apoi rezidențiat. Creierul, pentru el, e un organ, cu biochimia și circuitele lui integrate în restul corpului. Nu e un element distinct, separat. Psihiatrul poate că nu caută în mod deosebit povestea, caută mai degrabă pattern-ul – ritmul somnului, viteza gândurilor, nivelul de energie, prezența unor percepții care n-ar trebui să fie acolo. Poate prescrie medicamente. Poate interna. Când depresia coboară atât de adânc încât omul nu mai funcționează, când anxietatea trece de pragul la care voința mai are vreo putere, când psihoza rupe contactul cu realitatea, el e cel care intervine.

În al doilea cabinet, psihologul a pus deja un test pe birou: un protocol standardizat, cu întrebări despre atenție și impulsivitate, validat pe zeci de mii de copii. Îi explică tatălui, calm, metodic, că vor lucra în câteva ședințe, că va evalua nu doar simptomele, ci și contextul, și că raportul final va include recomandări concrete.

Psihologul a studiat comportamentul uman, procesele cognitive, emoțiile, psihopatologia – dintr-o perspectivă științifică, nu medicală. Formarea lui e despre măsurare și înțelegere. Poate spune, cu o precizie pe care intuiția unui părinte n-o atinge, unde se află un copil față de norma vârstei lui. Poate pune un diagnostic psihologic. Poate scrie un raport util unui tribunal, unei comisii, unei școli. Nu prescrie medicamente. Și – aici e granița pe care aproape nimeni din afara breslei n-o vede – nu face psihoterapie. Poate face intervenție de scurtă durată, poate face consiliere, poate face psihoeducație. Nu poate face psihoterapie.

În a treia cameră, cea cu jaluzelele trase pe jumătate și draperia bogată, psihoterapeutul nu a pus nimic pe masă. Nu are dosar, nu are protocol, nu are formular. Are un caiet, pe care îl ține lângă el și pe care-și va nota informații importante din povestea clientului, senzații pe care le simte el în relație cu clientul, pe care își va face, între ședințe, planul de tratament. În timpul ședinței, stă în fotoliu și îl privește pe omul din față cu o atenție care nu grăbește nimic. Când omul termină de vorbit – sau se oprește pentru că nu știe ce urmează – psihoterapeutul nu îi dă un răspuns. Ci îi pune o întrebare care să deschidă mai multe căi sa să aleagă doar una. Sau nu pune nimic și lasă tăcerea să fie acolo, a treia entitate din cameră, ceea ce e mai greu de suportat decât pare. Alegerile le face în funcție de planul său de tratament.

Formarea unui psihoterapeut e o specializare de sine stătătoare, care se face pe lângă o diplomă de bază. Aceasta poate fi în psihologie, dar și în medicină, asistență socială, teologie, filosofie. Ce-l definește nu e diploma inițială, ci anii de formare într-o modalitate terapeutică anume – psihanalitică, integrativă, de analiză tranzacțională, sistemică, experiențială – la care se adaugă supervizarea (lucrul cu propriile cazuri sub ochiul unui terapeut mai experimentat) și, desigur, propria terapie. Ani de ședințe în care viitorul terapeut stă pe scaunul celălalt – al clientului, nu al specialistului – și își parcurge propria istorie: ce l-a rănit, ce evită, unde se grăbește, unde se închide. Nu e o formalitate de absolvit, de adunat ore, ci e condiția de bază a meseriei. Pentru că dacă nu și-a făcut munca asta, riscă să nu poată face diferența între el și client: ajunge să creadă că iritarea pe care o simte vine de la client, când de fapt e a lui; să ocolească exact subiectul de care el însuși fuge; să ofere consolare acolo unde omul ar avea nevoie să fie lăsat să simtă și disconfortul.

Aici e diferența care nu se vede. Psihiatrul și psihologul clinician nu au nevoie să treacă prin acest parcurs, pentru că ei au alte instrumente de lucrul cu beneficiarii din fața lor. Pentru psihoterapeut, sunt obligatorii prin însăși natura a ceea ce face. E singura dintre cele trei profesii în care propriul psihic al specialistului devine instrument de lucru – și, ca orice instrument, trebuie calibrat înainte de a fi folosit pe altcineva.

Omul de pe scaunul albastru are nevoie de reglaj: corpul lui a intrat într-o stare din care voința, singură, nu-l mai poate scoate. Tatăl cu dosarul are nevoie de claritate: un răspuns precis, verificabil, util. Omul din fotoliu are nevoie de timp și de un martor care nu obosește.

Toți trei au nimerit bine. Asta e partea surprinzătoare. Pentru că niciunul n-a ales în cunoștință de cauză. Primul a ajuns la psihiatru fiindcă i-a spus medicul de familie. Al doilea, la psiholog, fiindcă cineva la școală a rostit cuvântul ADHD, iar el l-a căutat pe Google. Al treilea, la psihoterapeut, fiindcă rămăsese fără idei. Au nimerit. Ceea ce e un fel de noroc — nu un sistem.

Confuzia nu e o problemă de vocabular.

Are rădăcini mai adânci și consecințe măsurabile, iar cea mai mare parte a ei se strânge în jurul ultimei uși: cea fără protocol pe masă.

Iată ce nu se vede din sala de așteptare. Psihiatrul are profesia lui, reglementată ca act medical, cu o lege și un colegiu ale medicilor. Psihologul are atestatul lui de liberă practică, eliberat de Colegiul Psihologilor în baza unei legi care îi poartă numele. Psihoterapeutul nu-și are locul lui, ci este reglementat de legea psihologului, de către Colegiul Psihologilor.  

E ca și cum arhitecții ar fi reglementați de ordinul inginerilor. Profesiile se ating, uneori se suprapun. Dar nu sunt același lucru, iar logica uneia nu poate guverna practica celeilalte. Un inginer știe dacă o clădire stă în picioare. Nu și dacă poate să fie confortabilă sau plăcută.

Și totuși, cerințele de formare pentru această „specialitate” sunt extrem de complexe. Ca să profeseze sub supervizare, după facultate și master, un psihoterapeut parcurge minimum trei ani de școală acreditată, cu mii de ore de formare, sute de ore de dezvoltare personală și apoi cu sute de ore de supervizare parcurse în încă 2 ani pe lângă cei 3 de formare inițială. Ani și mii de euro, plătiți integral din buzunar, pentru a exercita o meserie pe care legea încă nu o numește pe numele ei. Rigoarea există. Recunoașterea, nu.

Asta lasă publicul fără reperul de care are cea mai mare nevoie. În vorbirea de zi cu zi, „psiholog” e cuvântul care îi acoperă pe toți. Așa îi spunem și clinicianului care evaluează și scrie un raport, și psihoterapeutului cu care lucrezi ani la rând. „Mă duc la psiholog”. Atât. Cuvântul „psihoterapeut” aproape că nu intră în conversație, deși descrie o meserie aparte, cu altă formare și alt rost.

Și, la drept vorbind, de ce ar intra? Oamenii nu fac decât să repete ce spune sistemul. Psihoterapeutul e reglementat de Colegiul Psihologilor, în baza legii psihologului, și poartă pe atestat tot titlul de psiholog. Dacă însăși legea îl numește așa, e firesc ca limba vorbită să nu inventeze o distincție pe care actul oficial o refuză. Confuzia din vorbire nu e neglijența publicului. E ecoul fidel al unei confuzii înscrise în lege.

Iar omul care intră pe ușă rareori știe ce anume caută – sau ce a găsit. Într-un domeniu în care granița dintre formare riguroasă și improvizație decide cât de mult poți fi ajutat – sau rănit – confuzia asta nu e o subtilitate academică, ci devine o problemă de siguranța beneficiarului.

Breasla știe asta de mult.

La începutul lui 2026, Federația Română de Psihoterapie a cerut public recunoașterea psihoterapiei ca profesie distinctă, cu criterii proprii de formare, acreditare și răspundere, argumentând, simplu, că delimitarea clară a competențelor nu blochează colaborarea, ci o face posibilă. La finalul lui 2025, un proiect de lege depus la Senat propunea înlocuirea vechii legi a psihologului, considerată „desuetă”, cu un cadru nou. Din păcate, cadrul nou e la fel ca cel vechi. Din fericire, fereastra e deschisă acum. Pentru că avem nevoie de un cadru care să nu mai trateze psihoterapia ca pe o anexă a profesiei de psiholog, ci care să o recunoască drept ceea ce este: o profesie separată, cu propria ei formare, propriul ei risc și propria ei răspundere.

Reglementarea separată nu e o chestiune de orgoliu de breaslă. E reperul care lipsește din sala de așteptare. Cele trei uși vor arăta în continuare la fel din afară. Dar măcar omul care se așază în fotoliu, în camera cu jaluzelele trase pe jumătate, ar trebui să poată ști, înainte să înceapă să vorbească, cine îl așteaptă pe celălalt scaun.

Diana Vijulie se alătură echipei noastre și îi mulțumim pentru asta! Așteptăm să o citim!

Cum comentați acest articol?